Nu ia para

30/01/2016

basquiat_monalisa[1]
.
.
.
     Se ia o idee și se driblează dintr-un colț al minții în altul.
     Ideea este: noul partener, dincolo de ceața îndrăgostelii, este îndreptățit la încredere, nu? Prezumția de nevinovăție, nu? Că doar nu-l cunoști chiar atât de bine iar experiențele anterioare, oricât de similare par cu prezenta la o primă survolare emoțională, nu elucidează nicicum adevăratul dedesubt al trustului proaspăt declarat.
     Dar să mă delectez cu un scenariu nietzschian în care motivul suspiciunilor mele este nimic altceva decât o formă de conservare a relicvelor acestui suflet pe care-l plimb de colo-colo, atârnat de-o umbră.
     Și-mi ține de foame o vreme, până când realizez că, eu, dacă aș fi pusă sub aceeași lupă, aș vedea în neîncredere nimic altceva decât un spațiu de jonglare, specific în temerea circumspectului. Și poate o brutală curiozitate mă va împinge să-i justific bănuielile.
     Adică te invit să-mi calci pe suflet, tocmai pentru că mi-e teamă să n-o faci…? Iar acum că ți-am băgat asta în minte, vei flirta cu ideea până veți deveni fierbinți și purulenți ca o ciumă afectivă? Și dacă tot te găsești târât prin toate suspiciunile, de ce să n-o faci până la urmă, nu?
Advertisements

Fiori

11/01/2016

Narcisele mi-aduc
aminte de-un Adonis
învolburat în rouă.
Fermecat cu o privire,
îndrăgostit la două.

“Curând pierdeam vocale,
pe care, mi-a venit natural
să le înlocuiesc
cu virgulele primite de la el.
Și, oh, mama, ce propoziții frumoase ne-au ieșit!”

Rămase fără glas…
un tremur vertical
îi aduse aminte că și ea
lăsase geamu-ntredeschis,
cândva.