Cap. I, Unde poteca întâlnește pârâul

19/06/2013

Poteca

Charmonie mergea pe poante de la 4 ani, decând tatăl ei fusese victimă colaterală într-un lanț de accidente pe autostradă și sora mamei ei, Jaqueline, fostă balerină la Bolshoi vreme de mai bine de 15 ani, s-a decis să locuiască împreună cu sora ei, Mariny, care după moartea soțului și-a pierdut încet dar constant simțul realității. Jaqueline a avut grijă și de Mariny și de Charmonie; din moștenirea lăsată de Maurice, tată și soț, Jaqueline le-a asigurat cea mai bună educație și cea mai bună îngrijire medicală și spirituală. Profesori universitari din cele mai bune instituții de învățămînt au mentorat-o pe Charmonie de-a lungul emancipării sale, iar Mariny s-a retras în aripa de est a vilei unde și-a creat o oază de zen și meditație, un refugiu defapt de la lumea înconjurătoare.

Una dintre micile plăceri ale lui Charmonie era să pândească bătrânul care o vizita pe Mariny în fiecare joi. Îl vedea aducând întotdeauna un obiect și plecând cu mâna goală. Într-una din zile, pe când avea 15 ani, bătrânul a venit cu o carte și o floare. Ca după ceas, la o oră, a ieșit din casa de est, cu floarea încă în mână…Charmonie se plasase strategic pe verandă și picta, de unde îl putea observa plecând pe bătrân. În acea zi  floarea era pentru ea.

Charmonie, nu-i așa?

Da…încântată de cunoștință! zise ea, luminată la față văzându-l îndeaproape pentru prima oară pe bătrân.

Va mai trece o vreme până ce cuvintele-ți vor grăi adevăruri. Vocea ta acum răsună mai puternic în dans, așa cum floarea aceasta, superbă la vedere nu are niciun miros.

– Nu înțeleg…

– Această orhidee…

– Asta am înțeles, ce nu știu este când m-ai văzut dansând?

– Vinerea la apus meditez la marginea lacului.

– …și în tot acest timp tu m-ai văzut…

Charmonie își crease un ritual; vinerea la apus mergea la marginea lacului, nestingherită de priviri; descătușată de emoții, de multe ori plângea în timp ce dansa. Bătrânul de multe ori plângea și el când vedea câtă durere exprima ea prin mișcări…cum se vindeca prin dans și-și deschidea inima în singurătate.

Da,copilă. Dar nu uita ca atunci când arunci fructele stricate să le înlocuiești cu unele proaspete.

Charmonie se formase din amprentele lăsate de ceilalți în caracterul ei. Nu ieșise din cuvântul lui Jaqueline și absolvise cu eminență toate stadiile de educație întalnite…era asemeni unei poteci care se formează spre destinația cea mai frecventată.

Pârâul

Nathan crescuse învăluit de dragostea bunicilor. Edith, fondatoare a corului universității Cambridge unde profesase ca tutore de muzica clasică, l-a învățat să cânte la pian, iar bunicul său, Winstler, obișnuia să-i plănuiască în detaliu mici expediții pe teritoriul moșiei, cu vânătoare de comori și jocuri de cuvinte cu indicii către felurite ascunzișuri ale pădurii.

La vârsta de 18 ani, Nathan a primit un cadou ca niciunaltul. Edith și Winstler l-au chemat în bibliotecă și i-au dat un bilet:  “R-25” .  Avea să descopere mai târziu că se referea la litera R din bibliotecă, cartea cu numărul 25: “Rapsodie privată “- jurnalul în care mama lui descria în detaliu un drum prin pădure ce duce la o peșteră unde ea se retrăgea pentru a-și limpezi mințile.
Doi ani mai târziu a parcurs harta desenată în jurnal și a descoperit locul mult iubit de către mama sa. Un pârâu susura printre pietrele peșterii semi-deschise, arbuști cu flori împânzeau intrarea și un pian acoperit pealocuri de mușchi zăcea acolo, cu paginile partiturii înnegrite de ani și ani încă flururând în bătaia curenților. Acea peșteră avea să devină refugiul lui, locul unde se putea relaxa în după-amiezile toride. În drumul dintre peșteră și căsuța din copac descoperea frumusețea vieții și a naturii și devenea tot mai curios să exploreze depărtările și colțurile de rai uitate de lume.

Asemeni unui pârâu, făcea albie pe unde trecea și nimic nu-i stătea în cale, aducea numai bucurie și speranță în sufletele oamenilor pe care îi întâlnea, precum viața abundă și se perpetuează datorită apei.

~*~

Amândoi erau în momentul acela din viațã când toate lucrurile sunt aranjate la locul lor dar ceva tot pare sã lipseascã.

Ea avea dor de ducã decând a învãțat sã meargã. Poveștile spun cã a învãțat sã meargã mai repede decât un copil normal. La numai câțiva ani începuse sã-și creeze un obicei din a dispărea într-o secundã de neatenție.

El crescuse la moșia bunicilor, într-un superb palat rural; începuse de pe atunci sã-și punã temeliile unei mici cãsuțe în copacul cel mai îndepãrtat de casã de unde îi plãcea sã priveascã apusul peste pãduri, printre munți, însângerând lacul de la marginea moșiei.

Aveau în comun mâncãriciul în talpã.

Ea era copil de asfalt, dusã la școli private cu limuzina de cãtre șoferul personal, dar o rebelã din fire, cu vise de viațã liniștitã, simplã, abundând de artã și spiritualitate.

El primise educația la domiciliu, avea o mentalitate relaxată asupra lumii și îi plãcea sã cãlãtoreascã în locuri mai puțin civilizate, deobicei cu rucsacul, și sã cunoascã oamenii locali pe care îi ajuta de fiecare dată în schimbul gãzduirii.

Universul i-a adus împreunã la momentul potrivit. Ea fugea de oraș, el cãuta experiența vieții lui.

Și s-au întâlnit.

~*~

– Mă scuzați, știți cumva pe unde trebuie să merg ca să găsesc Copacul lui Buddha? întreabă Charmonie o bătrână indiancă ce purta pe cap un coș cu alimente.

– Drumul e scurt, dar întortocheat. Ai grijă la detalii, căci ele încheagă ansamblul.

Charmonie era în călătoria spirituală a vieții ei și avea 29 de ani. Singură, cu doar câteva bagaje, se hotărâse să se deconecteze de la viața agitată de oraș și plecase în India cu trei luni înainte de cea de-a 30-a aniversare.  A explorat o mare majoritate a țării găsind adesea localnici filosofi ca parteneri de drum. În sufletul ei apele începuseră să se domolească, valuri line mângâiau suprafața, sărutau țărmul, când drumurile au dus-o în tabăra de voluntari care predau limba engleză copiilor locali. Din om în om, a ajuns la Templey, guvernatoarea și sponsora taberei, în căutare de adăpost. Plouase toată ziua, hainele îi erau ude loarcă, picioarele vineții de frig.

Ce-i cu tine, drăguțo? Intră, încălzește-te cu noi la foc!

– M-mulțum-mesc! bâlbâie Charmonie între frisoane.

A fost primită cu căldură, la propriu și la figurat. I-au oferit o pătură și au ajutat-o să se întindă pe canapeaua de lângă șemineu. A doua zi dimineață…

Vrei un ceai?

Deschide ochii și încearcă să distingă figura ce-i ținea umbră de la soare. Vedea cârlionți încoronați de soare și pielea de pe gât, atât de fină… . Se pusese aproape de fața ei; năstrușnicul Nathan, sufletul taberei și feblețea tuturor.

-Ți-am pregătit un ceai negru. M-am gândit că ți-ar plăcea cu un cub de caramel…

-Și o lingură de lapte!  în același timp Charmonie și Nathan.

Exact! Dar pe lângă asta am să adaug ingredientul meu special, ca să nu mă uiți niciodată, mustăcește Nathan.

” Ce lăudăros, de ce-l place toată lumea?!” gândea Charmonie.

De tine depinde să-mi faci ziua mai frumoasă, zise Charmonie în timp ce se întindea în pat și zâmbea cu ochii închiși la soare.

– Cum te numești?

– Charmonie.

– Nathan, uluit să te cunosc. Mi-am dat seama de când te-am văzut dormind că ochii tăi sunt hipnotizanți. Iartă-mă dacă par neîndemânatic, de obicei nu mi se întâmplă asta…

Fii liniștit, și eu sunt destul de intimidată de faptul că port o conversație normală…în ultimul timp am avut parte numai de pilde.

– Haha, just! Am trecut și eu prin asta la început. Nu le lăsa să te consume de energie, au mai mult înțeles cu cât mai puțin te străduiești să le înțelegi.

-Oh, nu, nu începe și tu! râde Charmonie.

Bun atunci…ce zici de un tur al împrejurimilor în după-amiaza aceasta? Plec de obicei la unu. Te aștept la Izvorul din Stâncă.

Nici nu așteaptă reacția ei sau măcar răspunsul, și se îndreaptă spre camera lui.

-Dar…dar nu am zis nimic, gândi Charmonie cu voce tare văzând că Nathan dispare după colț, fără nicio jenă față de faptul că ea nu răspunsese nimic, nici…

Contrariată, intrigată de atitudinea lui Nathan, nu s-a mai putut întoarce la somn. A început să facă curat în camera comună, folosind asta ca o scuză de a nu vorbi cu nimeni; încă nu înțelegea ce o atrăgea atât de tare la el. Să se ducă, să nu se ducă… . Camera strălucea de curățenie și ea tot nu se decisese, când Templey o abordează.

Drăguțo, felicitări, camera asta n-a fost niciodată atât de curată! Poate ne-ar trebui mai des vizitatori cu mintea tulbure…

– Mulțumesc…?

– Te vei obișnui cu umorul nostru. Între timp urmează-mă, îți arăt camera ta. Una din îndrăgitele noastre voluntare s-a întors acasa cu o boală dificilă, iar camera ei este liberă acum. Ne-ar plăcea să te alături nouă în această experiență.

Cred că aș putea învăța fetele să danseze, să picteze sau să…

Bine ai venit! o îmbrățișează  Templey cu căldură. Cum te numești, drăguțo? Mâine Adele îți va face o insigna cu numele tău…

– Charmonie. C-H-A-R-M-O-N-I-E.

– Frumos. Bravo. Izvorul din Stâncă este spre nord, după Cabana Creației.

Cee? deja Templey dispăruse după un colț, la fel ca și Nathan, de unde știe…?

” Doar o altă aventură…” gândea Charmonie în drum spre Izvor.

Hey, ai ajuns la fix!

Da, așa îmi pare de cuviință.

Mi-am adus o carte, mă pregăteam să citesc puțin până ajungi…nu mă așteptam să fii atât de punctuală…

Te vei obișnui, dacă e cazul…

Sau te vei relaxa, ceea ce e cazul. Știi, eu deobicei fac drumul ăsta numai singur. Azi te invit să-l faci cu mine…

Mă simt…flatată, cred. Îmi va lua ceva timp să ajung să diger umorul vostru, așa-i? râde Charmonie.

Nu mult, iar călătoria este întotdeauna fascinantă. Vino! o apucă de mână și o iau la fugă printre copaci, în adâncul pădurii.

Aici. Vezi cuibul acela de sus de tot?

Oarecum…

– Așteaptă. Vor veni imediat păsărele acolo, îți vei da seama.

– Da! Uite! Hehe…

– L-am făcut în prima zi când am venit în tabăra aceasta. Acum trei luni…

– Tot cam acum trei luni am venit și eu în India…și plănuiam ca până la mijlocul verii să-mi dau seama încotro s-o apuc…

Vom termina cu tabăra pe anul acesta în perioada aceea, poți rămâne până atunci și ne vom întoarce împreună în Europa sau oriunde vrei!

Îți folosești timpul, nu glumă! Arunci gândurile în aer tot timpul, așa?

-De ce m-aș ascunde sau feri de ceva ce inevitabil mă va lovi? Am pățit-o de atâtea ori c-am ajuns s-o recunosc foarte repede…

-Despre ce vorbești…?

-Despre iubire, draga mea, despre iubire.

Roșea și zâmbea ca o adolescentă îndrăgostită.

Oare m-am îndrăgostit? E posibil așa de repede?

Am ajuns! vocea lui Nathan a făcut-o pe Charmonie să se trezească din reverie. Aici este locul meu preferat din India. E ciudat, pentru că seamănă foarte mult cu locul meu preferat de acasă…și când te gândești c-am străbătut lumea în căutare de nou și am găsit mereu un nou “acasă”.

Eu nu-s acasă nici acasă. Am plecat cu gândul să ajung acasă…oriunde ar fii asta.

Căutarea a luat sfârșit! Domniță, ia-mă de braț și pășește cu mine în peșteră. Am ascuns ceva aici. 

Jucăuș și îngenios cum era el în controlarea cuvintelor, părea s-o amețească pe Charmonie, mai emoționată ca niciodată. Înăuntrul peșterei era un pian vechi, cu rânduri de vopsea scorojită pe alocuri, fără partituri.

-Știi să cânți la pian? întreabă Charmonie revenindu-și în fire de la răcoarea din peșteră.

Da, de mic. M-a învățat bunica, draga de ea, nu era lecție fără o învățătură!

-De vis, la mine venea o înțepată care mă teroriza cu limba latină. N-am înțeles nici acum la ce îmi folosește!

– Amantium irae est integratio amoris.

– Uwhaaat?? râde Charmonie în hohote.

Certurile îndrăgostiților sunt o reînoire a iubirii, draga mea. Deja ai început? Nathan, cocoș.

Mai bine cântă-mi ceva. Poate degetele-ți sunt mai pricepute decât gura.

De la prima notă a simțit ca un pumn în capul pieptului, și sângele a început să-i circule incontrolabil de repede…au luat-o toate transpirațiile, simțea că doar s-o atingă și-ar exploda…așa i-a descris Charmonie lui Templey ca fiind după-amiaza aceea cu Nathan.

-Știam eu, scumpo. Era ceva foarte potrivit între voi doi. Mi-am dat seama din seara când ai ajuns. Nu-ți amintești că Nathan te-a ținut în brațe până ai adormit?

-Nu creed! Serios?! Cred că eram în stare de inconștiență sau ceva…haha. Nu-mi amintesc nimic, din păcate…

-Timpul nu-i pierdut! Nathan va fii aici până la sfârșitul verii…

-Pot rămâne…? întreabă Charmonie timidă.

-Nici nu se pune problema. Deja te-am adăugat în program. Începi mâine de la zece.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: