Vice-versa

M-a oprit din zbor cu dragul

când treceam, spre ură, pragul.

A făcut totul ușor…

Sincer, blând, încrezător.

 

Ar fii fost doar o-ntâlnire

cu un om de altă fire

dacă n-am fii fost de-o seamă…

Calzi, senini, cu iz de teamă.

 

Cel mai minunat îmi pare

că, din pură întâmplare,

două tinere speranțe

de un an se țin în brațe.

 

Cred că-i pură fantezie,

Noroc chior la loterie.

Râd, iubesc și nu mai pot de bine:

SIMTE LA FEL PENTRU MINE !

Under your spell

”Când ai ai, când n-ai tre să faci rost…”

Am avut azi o zi plină, cu meditație și pace ziua, și cu zbucium și palpitații seara. S-a făcut porc, măgaru! L-am escortat în pat cu ajutorul băieților care l-au cărat de umeri, și i-am șters fruntea de sudoare, i-am dat blugii jos și l-am învelit. Eh, să zicem c-a fost o experință și asta.

Acum, într-o altă ordine de idei…am ținut să șeruiesc cu voi melodia de mai sus, n-i s-a potrivit tuturor la un moment dat, și cum parfumul îți răscolește din cele mai vechi amintiri, și sunetul te poate duce pe anumite frecvențe atinse în trecut.

Mai țin să vă recomand tuturor meditația, și voua din cei mai ateiști.

”Și eu cred în creaționism. Și eu cred că divinitatea a fost creată de om… .”

Cumsecade-n ea de patimă

 

Stau ca moalea blană-n mâță,

Are-o mînă pe-ea mea țîță,

Și-n perioada mea de streche

Mă simt…da, și nu, ca veche.

 

 

N-am remediu-n societate

Că difer cu mult de alte

specimene-mprăștiate,

cum e una, așa-s toate.

 

E ceva vibrant în mine,

și miroase-n câmp a bine

când ne alergăm de seară

-ntr-un parfum de primăvară.

 

 

Din ce suc de pară dulce

te-ai zaharisit, inimă ?

Și cum de-ai rămas întreagă

după-atât amar curs sânge?

 

Cum din buze simți sărutul,

Cum din ochi îți dezbrac trupul,

Cum ne-am potolit odorul

și-am avut altar pridvorul.

 

Din poteca cea secretă

a rămas numai un fir,

noi îl lăm cu noi în casă

și-l purtăm ca patrafir.

 

Vreau să am bani mulți

Să fac zilnic ce vreau eu.

Să cutreier teleleu

în tricou și la blugi scurți.

S-am o casă undeva

unde nu mă știe nimenea,

și să mă întorc acolo

doar după lungi voyage, solo.

S-am și-o casă-ntr-un copac,

undeva în jungla deasă,

să fie a doua casă

unde stăm chill în hamac.

Să mai am și o rulotă,

cu terasă pe capotă,

s-o conducă-un surdo-mut

care nu mănâncă mult.

Nu-s gânduri de feerie,

că nu joc la loterie!

Eu ce vreau intens se scrie

pe o foaie de hârtie

la Univers în Consulat.

Și când Deus s-a săturat

de atâta insistență,

într-o arogantă pasiență

-mi va da liber la jucat.

Și-am să joc, ține-te bine,

c-am strâns energie-n mine

suficient cât să nu scap

pân’ nu dau jocul peste cap!

Dar până mă-apuc de vise,

stau grav leneșă în pat,

aștept ușile deschise

s-aducă aer curat.

The Human Body : Nature’s technology.

We are not what we think we are. What we see  is just a suit, custom-made outfits for each one of us. We are here for a different reason.

So what’s our mission ?

Who are we in fact ?

As you all saw from the very beggining(in the title), the human body is just nature’s technology. A good carcase for the energy that’s kept within.

We must focus more on ourselves, and after we master that, we will beautifully melt together in the Great Energy Ocean of the Universe.

Pe atunci…/Back then…

eram toți mai mici, și în fiecare după-masă venea un nor de miros de pufarine de la fabrica de lângă calea ferată de-ți vindeai abțipildurile Turbo pe-o nimica toată doar sperând s-o mai prinzi o dată pe mama lu’ X la muncă, cea care ne dădea mai multe pufarine la mai puțini bani.

Acuma când deschid o pungă de pufarine, dintr-o dată parcă am din nou 10 ani, și cu buchetul de-albăstrele și maci în stânga și cu 5 lei în dreapta, în frunte cu prietenele mele, mergem prin câmp singurele, traversăm strada principală și mergem la fabrica de pufarine.

Ne rugam tuturor dumnezeilor să nu mai fie iar câinii ăia turbați acolo, că prea erau faimoși în multe povestiri sângeroase. Cred că de atunci am panica asta de câini…hm.

La fel ca și atunci, mănânc pufarinele cu pumnu’ și mă face să zâmbesc lipiciul dulce de pe mâna dreaptă…

Când eram copil îmi plăcea tare mult să mă murdăresc. Mă băgam prin toate văgăunile; mama mă făcea ușarnică!

Nu m-am schimbat deloc.

/

back then we were all much younger, and every afternoon a highly delightful pufarine smelling cloud was coming  from the factory nearby the railroad and made you low-sell your Turbo cards and hope to find again at work the mother of that X guy that used to give us more pufarines for less money.

Now when I open a pufarine bag, all of the sudden I’m 10 years old again, and with the blue-star flower and poppies bouquet in my left hand and 5 lei in the right one, together  with my friends, I walk the field and cross the main street and I go to the pufarine factory.

We were praying to all gods not to run by those mad dogs again; they were notorious in many bloody neighbourhood stories. I think those were the moments when I caught this dog fobia.

Just like back then, I eat the pufarines with my whole hand, and the sweet sticky pufarine leftover in the back of my right hand still makes me smile…

When I was young I liked very much to get messy. I entered almost all the caves and I found; my mom used to say I’m wild…

I haven’t changed a bit.

Aici

nu mă simt pe deplin fericită. Vreau să călătoresc, să aflu, să simt. Și când am să fiu spiritual perfect acordată la un anume mediu, precis vă spun că o să mă găsiți doar acolo.

Nu am nevoie de toate astea!

Sunt înconjurată de nimicuri inutile!

Gunoaie decorative!

Deșeuri îmbălsămate!

Răutăți mediatizate!

Revin periodic la aceleași idei fundamentale, suficiente în feedback pentru un stil de viață sănătos. Iar prin sănătos, aici, nu mă refer la legume fripte dimineața, jogging la prânz și supă de broccolli la cină.

Mnu.

Sănătate înseamnă mai mult decât atât pentru mine, și statistic vorbind, pentru toată lumea. Sănătos înseamnă liber, complet, disciplinat behavioristic, educat spiritual, pristin din punct de vedere evolutiv-emotiv, intens mentorat de un mediu competent dar mai ales potrivit, sistematic adaptat la cerințele intelectuale ale evoluției, sincer din punct de vedere socio-cultural expresiv, pasional, deschis, vibrând a compasiune!

Ce bagi în gură nu-i mai toxic decât ce scoți pe gură. Gândește-te numai că oricât de ”sănătos” ar fii un anume aliment ingurgitat, el va fii eliminat de organismul tău abia după ce va fii filtrat prin toate sistemele tale interne și după ce va avea efectul unui așa zis remediu pentru sănătate/foame/sete/dorință, sub forma unui bulgăre toxic, numit căcat.

La același nivel, oricât de sănătos ar fii un principiu care se strecoară între ciocanul și nicovala ta și ajunge cu brio în sinapsele neuronale, lăsându-și amprenta sub formă de gânduri, percepții, senzații, va fii eliminat tot sub formă de căcat. (Ex: ”Ce căcat spui?”, asta însemnând că nu ești un bun aparat de reciclare socio-cultural)

Căcatul, un subiect de mare interes pentru mine în toate formele lui ( mai mult sau mai puțin metaforice) va rămâne, negreșit, subiectul multor discuții și deasemenea apelativul pentru majoritatea lucrurilor pe care nu le pot încadra din terțe motive intr-o altă categorie nominală. Sărmanul! E doar o victimă a naturii. Umane, vegetale, animale, psihologice. Studiază asta! La modul: take this! TAKE THIS SHIT!

Acum, ștergându-mă, literalmente, de căcat la ambele capete, vă las să contemplați asupra că…căpșunilor cu sos de frișcă bătută cu zahăr, vara, la țară, dimineața, în simfonia vieții ancestrale.

Mi-a umplut timpul.

 

Nu mai am timp pentru cele dinainte.

Îmi îndreaptă întreaga atenţie asupra lui doar privindu-mă zâmbind.

Un sentiment frumos, când lucrează de ore la un nou proiect şi eu îi aduc un ubber sandwich şi mă priveşte cu ochii sclipind a bucurie, ca un copil într-un magazin cu dulciuri.

Şi râsul ăla al lui colorat pe care îl are când ne gâdilăm şi râdem ca nebunii.

Sau bubuitul vecinilor în pereţi…să dăm mai încet volumul…da, volumul. Nu am boxe.

Cum îmi caută mâna când mergem împreună pe stradă, şi cum mă face să mă simt iubită.

Cum mă adulmecă şi cum mă degustă…flămând mereu de câte un petic de piele de-al corpului meu…

Lista cu lucrurile noastre preferate comune, atât de lungă deja şi rămâne deschisă…

Păşesc cu sfială în universul lui dar sunt pătimaş curioasă să aflu ce urmează…

 

Sărbătorim…

…dar ce anume?

Ne glazurăm cu clişeuri ieftine doar ca să părem că ne simţim mai bine sau unii dintre noi chiar ştiu ce înseamnă bucuria sărbătorilor de iarnă?

Eu una, ştiu că sărbătorile de iarnă necesită un regizor, cadre propice, un designer, stilişti, artişti de make-up, scenariu şi un platou bun de filmare.

Eu ce-mi aduc aminte despre sărbători e că la început, cât încă era mama cea care se chinuia(nu ştiu cum reuşea sărmana) să ne înghesuie sub brad(în anii buni) câte o pijămăluţă, şosete groase, ciocolată şi câteodată şi ceva mai mult, eram entuziasmată să văd ce culori a ales mama anul ăsta, pentru că ştiam că “moşul e sărac anu’ ăsta” şi că “la anu va fii mai bogat” .

Îmi aduc aminte că ne trezeam dimineaţa pe la 4-5 ca să luăm masa, pentru că mama trebuia să plece apoi la servici.

Îmi aduc aminte şi zilele în care(nu de sărbători) împărţeam pâinea în 4 şi ne făcea mama ceai de zahăr ars(că de altceva nu erau bani), sau ziua aia din săptămână când cumpăra mama (pe datorie de la Adeona) Fanta de portocale(din-aia în sticlă de sticlă la un litru jumate) şi mă duceam eu mândră să cumpăr, pe contul ei, cu sticla goală, returnabilă, fericită că o să avem şi noi suc azi.

Îmi aduc aminte şi zilele(tot nu de sărbători) când eu nu înţelegeam de ce doar copii soră-mii aveau iaurt de fructe să mănânce dimineaţa si eu nu mâncam decât ceai cu unt şi gem, şi zilele când rar aveam un fruct în casă.

Îmi aduc aminte cum în clasa a doua, cadou de sfârşit de an şcolar, am ieşit cu mama şi cu surorile la pizza, prima din viaţa mea, şi am împărţit două pizza la toate patru. Ştiu că luasem premiul doi, pentru că aveam un doi la caligrafie(mulţumesc wordpress că nu trebuie să mai scriu de mână), şi mama a vrut să mă consoleze scoţându-ne în oraş, şi stiu că era foarte mândră de mine că ştiam să folosesc furculiţa şi cuţitul ca să tai şi să mănânc pizza civilizat.

Îmi aduc aminte hainele lu’ tata aruncate grămadă la uşă…şi pe el bocănind în uşă la miezul nopţii vroind să intre în casă.

Îmi aduc aminte sufrageria goală unde îmi aranjam eu jucăriile într-un colţ. Mă jucam acolo cuminţică şi uitau ai mei de mine. Stăteam pe pătură şi priveam sufrageria goală şi-mi imaginam c-o să fie mobilată într-o zi, aşa cum văzusem la vecini. Mi se părea imensă ! Era ca o lume a mea. Ştiu şi că aveam o uşă defectă şi clanţa avea un giumbuşluc pe care numai eu îl ştiam(sau cel puţin aşa credeam eu), şi dacă mă închideam în sufragerie numai eu ştiam să deschid uşa. Primul meu refugiu…

Îmi aduc aminte de tovarăşul meu de joacă din copilărie care stătea în blocul din spatele blocului meu, Gelu. L-am văzut mulţi ani mai târziu, şi l-am recunoscut, dar a intervenit jena aia inexplicabilă aşa că nu l-am salutat.

Îmi aduc aminte când am crescut şi când vroiam să stau cu sormea mai mare şi cu gaşca ei de “oameni mari” în faţa blocului. Eram fermecată de ei, şi era şi Marius Blondu’ pe atunci care îmi gâdila fluturii din stomac. Bine, eram toate leşinate…mici,mari, era Brad Pittu cartierului…

Îmi aduc aminte că într-o zi a venit şi el şi alţi câţiva din cartier la mine la ţară, cu sormea, şi eram şi eu acolo şi am jucat cărţi şi i-a picat poruncă să mă pupe pe obraz. Cred că mi-a luat foc faţa sau ceva de genu…

Îmi aduc aminte când strada din faţa blocului nu era încă asfaltată şi era noroi mai tot timpul şi erau mulţi căţei, dintre care Sami şi puiul ei Negruţa după care a jelit tot cartierul când s-au “tirat”.

Îmi aduc aminte că erau buldozere şi escavatoare în spatele blocului, şi ziua ne jucam pe-acolo, de-a “şantieru’ ” . Şi că acolo unde acum e un părculeţ drăguţ era un câmp şi un teren de fotbal unde jucau “ăia mari” şi ştiu că erau nişte caroserii de autobuze abandonate acolo, şi noi bineînţeles că ne jucam acolo, şi mai ştiu şi că se perindau mereu pe câmpul ăla gaşte isterice care sâsâiau orice trecător. Încă îmi doresc să sucesc gătul unei gâşte cu propriile mele mânuţe şi apoi s-o ţin de cap şi să dau cu ea de pământ. Aşa, de distracţie…

Îmi aduc aminte când ne jucam pititea şi alergatea pe plăci în şantierul din “spatele spatelui blocului”, când Vasile s-a urcat pe macara până sus de tot şi ne-a făcut cu mâna, când ne dădeam pe cablurile de la macara ca maimuţele pe liane, şi când Iza(fiind mai mare decât mine) mă punea să-i adun chiştoace şi să ii le aduc ca să fumeze ea cu încâ o fată mai mare ca mine. Ce idioată eram…:)))

Îmi aduc aminte când ne înfigeam călcâiele în conserve goale şi tropăiam pe asfalt. Cică eram doamne pe tocuri…

Îmi aduc aminte când săream de pe barăci în groapa cu nisip. Săream ca nebunii de la vreo 2-3 metrii înalţime şi n-aveam nici pe dracu. Acu îmi luxez glezna ca idioata dând cu stângu-n dreptu… . Blocurile care erau încă în construcţie aveau puse la balcoane doar plăcile de jos şi puteam sări de la un balcon la altul, şi noi făceam asta pe la etajul 1, 2…ăia mai curajoşi se urcau şi mai sus…era senzaţie!

Îmi aduc aminte când ne jucam pe ţevile de apă caldă din faţa blocului, de după dâmb(cum îi ziceam noi)…şi alergam p-acolo fără să ne fie frica de distanţă, ciulini, urzici, sau câinii turbaţi care se aciuiau la căldură sub ele.

Îmi aduc aminte cât de incitant a fost când am mers prima oară dupa calea ferată, la cules de mure. Vara era cel mai mişto. Mergeam la furat de orice. Viaţa mea! Fragi pe digul ăla dinspre ţiganii de după calea ferată, murele din spatele blocului lu Gelu ăla mare, zarzărele dinspre gârlă şi emoţiile pe care le aveam cocoţaţi pe gardurile oamenilor(unu stătea de şase, alţii îşi umpleau tricourile), murele alea mari de tot de după calea ferată, şi nucul ăla de lângă coşmelia lu nenea ăla care ridica bulina aia roşie la tren.

Îmi aduc aminte când era să mă înec la gârlă, la baraj, şi tata stătea sus pe faleză cu mâinile în şold. Ştiu că m-a salvat un tip blondin, musculos, cu un scorpion tatuat pe sânul drept, atât ţin minte. Mă mânca în fund…habar n-aveam să înot(ca şi acum dealtfel), dar mi-am imaginat eu că dacă intru singură în baraj( ziua în amiaza mare când dădea drumu la baraj undeva mai sus în cursul Ialomiţei şi volumul apei era mult mai mare) şi fac pluta pe spate nimic n-o să se întample. Iată că era să se întample…

Îmi aduc aminte când ne ducea tata iarna la grădiniţă, pe mine şi pe Andreea, cu sania. Era o aventură drumu ăla…

Îmi aduc aminte secvenţe de la grădiniţă, ştiu că am vrut dulăpiorul cu fluturaş dar era deja al unei ţigănci, aşa că eu şi Andreea am primit dulăpiorul cu roşie. Mai ştiu că aveam în grupă o tipă “îngâmfată” care se juca mereu cu bebeluşul ăla mare şi nu-l dădea la nimeni, şi mai făcea şi podu’ de sus(am încercat şi eu; prima oară am ciocănit podeaua direct cu capul). Ştiu că eu şi Andre ne făceam telefoane cu antenă din lego şi le piteam ca să le găsim a doua zi, dar de fiecare dată trebuia să le facem din nou…

Îmi aduc aminte când  eu şi Andre am plecat de la grădiniţă înapoi spre casă  singure să ne plimbăm, şi ne-am întâlnit pe drum cu profesorul de engleză şi când ne-a întrebat unde ne ducem şi de ce suntem singure i-am zis că-mi uitasem eu pacheţelul cu mâncare.

Îmi aduc aminte cât de fericită am fost într-o zi când mi-a data mama la pachet la grădiniţă pişcoturi date cu nutella. Primisem dulciuri colet de la mătuşa noastră din Italia…

Mai ştiu şi ziua când i-a intrat Andreei o jucărie sub dulapu ăla mare şi m-am băgat eu repede s-o “salvez’, am băgat mâna dedesubt şi-am rămas blocată acolo. Bine, până a venit educatoare şi mi-a zis să mă aşez pe burtă şi să trag mâna paralel cu podeaua…( d’ooh!)

Îmi aduc aminte prima mea iubire. Era cu noi în cartier. “Cum să se uite ăla la mine??” .

Şi într-o seara, la un alt baeram dat la Gelu ăla mare din ultimu bloc( ce ne mai distram, doamneee, era senzaţie pe Busta Rhymes-Break ya neck că tipu avea un sistem şmecher şi bubuiau pereţii!!) cănd a început melodia Toni Braxton-Spanish guitar m-a invitat la dans şi nu ştiu cum ne-au alunecat obrajii şi ne-am sărutat. Mi s-au gelatinat genunchii, îmi tremurau toţi muşchii, mă durea stomacul, transpiram, nu-mi venea să cred!! Vai, ce seară minunată din viaţa mea…

Îmi aduc aminte cât eram de îndrăgostiţi…

Îmi aduc aminte cât de emoţionată eram a doua zi după sărut când la el în scară “mi-a cerut prietenia”…

Îmi aduc aminte când am crescut, şi eu cu fetele din “trupa de şoc” (Mădă, Miri, Andre, Iza, Xeni, Flavia şi Corina) ne îmbrăcam “la panarama” în pijamale şi ieşeam în părculeţ şi râdeam ca nebunele.

Îmi aduc aminte când ne-am făcut trupă de dans. AVIS Planet( Andre, Vasi, Iza, Silvi), şi apoi doar eu şi Iza, Waikiki. :)))

Îmi aduc aminte când îmi luam bocancii ăia negrii jerpeliţi, salopeta de blugi, tricou, hanoracu ăla cumpărat de mama de la second hand gri cu glugă albastră Nike, îmi prindeam părul lung într-o coadă ciufulită la ceafă şi-mi puneam şapca cu cozorocul la spate şi-mi spuneau fetele Cholito(personajul ăla din telenovela aia cu Natalia Oreiro).

Îmi aduc aminte că ne cumpăram chipsuri şi le împărţeam frăţeşte.

Îmi aduc aminte că ieşeam pe câmp cu pătura la picnic şi făceam gimnastică, şi stăteam în mâini cu picioarele sprijinite de gardul de ciment de la depozitul de materiale de construcţii de pe câmp.

Îmi aduc aminte când ne jucam coarda în scară şi ne huiduiau vecinii.

Îmi aduc aminte când o vedeam pe mama în capătul străzii venind de la servici, şi alergam spre ea şi-o pupam şi-o îmbrăţişam şi-i luam plasele sau geanta din mână.

Îmi aduc aminte când ne jucam castelul în faţa blocului, şi-mi aduc aminte cât de mult mă ofticam la pititea.

Îmi aduc aminte de idioţii ăia care mă terorizau în copilărie, şi îmi aduc aminte că de fiecare dată când se luau de mine o strigam pe mama chiar dacă eram la 3 blocuri distanţă, şi aveam un ţignal atât de tare că m-au poreclit crocotrompi. Ce neisprăviţi…acu unu cară morţi prin Italia, altu e plecat şi nu-i mai ştiu nici faţa, altu e tot sub fusta mă-sii…şi tot asa. Nah!

Îmi aduc aminte multe…plăcute, neplăcute…sunt amintiri frumoase oricum ar fii !

Când am început să ies din utopia poveştilor cu moş crăciun, am intrat într-o poveste de dramă legată de zilele astea “magice” . Înainte mă bucuram că o să am încă o pereche groasă de şosete pe care să le iau peste celelalte două când o să ies la derdeluş( da, derdeluşul a existat până pe la 14 ani…), şi-o să ţină ele încă o barieră floşcăielii infecte care îmi învineţea picioarele în fiecare zi de iarnă.

Abia acum, la 21 de ani, mă pot mândri cu o pereche de ghete adevărate, de iarnă, primite cadou de la un om cu suflet bun.

Dar ce sunt amintirile, dacă nu lubrefiant pentru rulmentul vieţii??

Aşa m-am bucurat anul ăsta, eu, anticrăciunista convinsă, şi atât de multă bucurie am avut în suflet când am spus “te iubesc” prietenilor şi familiei…ce lucru minunat să poţi face asta!

Şi-aşa că a fost interesant să încerc din nou sentimentul…printre înjurăturile date din pat privind copacii albi de afară, să pot zâmbi şi să mă gândesc că am dat lumii puţin din energia mea pozitivă de sărbători.

Nu m-am prefăcut, nu m-am forţat, pur şi simplu când i-am văzut am simţit nevoia să-i îmbrăţişez călduros, să-i pup zdravăn şi să le urez sărbători fericite!

Sărbători fericite !!!

Din seria: cum ajung diverși cititori pe blogul meu prin intermediul prietenului nostru Google.

Taguri folosite:

1.saico cic, rewinda blog, cum sa satisfaci pe una care vrea pula multa, somnul n. stanescu comentariu, unde pot sa-mi bag pierce-uri in pizda

2.saico cic, cum pot sa ma tina pula mai mult cand fac sex, cum sami bag pierce-uri in pula si-n pizda, blog saico cic s blog

 

(va urma)